Teatrul din Oravita

Cine vrea să vadă cum arăta primul teatru al Vienei, celebrul Burgtheater, astăzi dispărut, trebuie să meargă la... Oraviţa. Copia la scară mai mică a celebrului monument austriac a supravieţuit războaielor şi perioadei comuniste.

Istoria extraordinară a teatrului din Oraviţa ne-a fost povestita de Cristian Ghinea . Primele sale cuvinte au sunat astfel: „În acest spaţiu puteţi spune că vă aflaţi în vechiul Burgtheater din Viena'. Clădirea este o copie fidelă a celui dintâi teatru al Vienei, care a fost construit în 1720 şi dezafectat în 1890. Aşa se explică faptul că în ziua de azi sunt istorici din Austria, dar şi turişti din acea ţară, care vin la Oraviţa, tocmai pentru a admira sau a studia o bijuterie arhitectonică, asemeni unei amprente a vechii capitale imperiale.

Prima farmacie montanista din Romania: Knoblauch, Oravita

Pe la 1763, cand la Bucuresti stapaneau inca fanariotii iar leacurile se preparau in casa, in Oravita se inaugura prima farmacie montanista (miniera) de pe teritoriul Romaniei. Ulterior preluata integral de familia Knoblauch, farmacia a rezistat pe piata pana la 1950, iar astazi este un muzeu in care poti sa iti faci o idee despre cum arata o farmacie acum doua secole.Atat casa de marcat (fabricata in Ohio, SUA), cat si rafturile pline de tot felul de recipiente in care pe vremuri se gaseau medicamente iti dau impresia ca oricand poate aparea farmacistul pentru a-ti prescrie un leac pentru orice.

Morile de la Rudaria

La poalele Munţilor Almăjului din Banatul Montan, localitatea Rudăria îşi trăieşte veacurile pe nişte ritmuri mai puţin obişnuite: scrâşniturile pietrelor de moară în vuietul de bas al râului prăvălit pe trepte. Le auzi mai greu dacă ţii drumul asfaltat; dacă însă te abaţi puţin spre şuvoiul năvalnic şi dai de căsuţele din lemn priponite de mal, muzica morilor de apă îţi va suna ca un cântec de seară, odihnitor, familiar. În Complexul Mulinologic de la Rudăria, măcinatul grăunţelor este o datină pe care azi rudărenii o păstrează ca pe o adevărată comoară.

Pe malul râului Rudăria (din slavă: rudă - minereu, reka - râu), 22 de mori de apă sunt prinse ici-colo, stânga-dreapta, ca nişte mărgele pe o salbă, cum le place localnicilor să le descrie. Deşi localitatea este atestată documentar din 1241 şi primele 8 mori sunt consemnate oficial în 1722, folosirea acestor sisteme hidraulice primare a fost introdusă în această zonă încă din secolele II-III. În 1874, erau 51 de mori funcţionale, însă câteva inundaţii succesive au redus numărul lor la jumătate. Rudărenii nu-şi mai amintesc de când au grijă de morile lor de apă, ştiu doar că fac parte din viaţa lor. Le folosesc la măcinat, dar şi ca loc de întâlnire, de stat la taclale, de împărtăşit momente importante din viaţă. Numele morilor sunt luate după numele străbunicilor şi din imaginaţia creatoare a localnicilor: Moara de la Tunel, Moara Trăiloanea, Moara Firiz, Moara Roşoanea, Moara Îndărătnica dintre Râuri, Moara Prundulea, Moara Popeasca, Moara Maxinoanea, Moara Hămbăroanea...

Construcţia este simplă: sub moară, un jgheab lung prinde apa râului şi o duce spre o roată metalică orizontală, cu mici palete (de unde vine şi denumirea de 'moară cu ciutură'). Roata stă pe un braţ lung orizontal (furcă), prins de o bară cu vârful intrat în podeaua casei morii şi ţinut de un mâner numit 'ridicător'. Învârtit, el ridică sau coboară sistemul hidraulic exterior. Apoi, rotirea paletelor cu ajutorul apei mişcă un fus (un ax vertical) care urcă în moara propriu-zisă din căsuţă. Aici, pietrele mari îşi îndeplinesc rolul ancestral: macină încet, ritmic, grăunţele din coş şi separă, prin sită, pulberea de tărâţe. Făina se adună, în final, în lada mare, nu înainte ca particulele foarte fine să pudreze, jucăuş, lemnul morii.O asemenea moară, care macină 130-140 kg de boabe în 24 de ore, este gospodărită de câte 15-25 de familii (rândaşi) din sat. La buna înţelegere, acestea îşi împart rândul, adică cele 12-24 de ore de folosinţă a morii. Localnicii se mândresc cu făina ieşită din morile lor: se pare că ea are un gust deosebit, pentru că roţile mişcate de apă macină încet, spre deosebire de cele acţionate electric, a căror viteză este mai mare.Pentru ca morile să funcţioneze bine, apa râului a fost direcţionată de localnici prin mici modificări făcute albiei: un tunel săpat în stâncă, o treaptă, un dig mic, un perete, o întăritură din lemn, un culoar îngust. Şuvoiul captat în cădere are astfel destulă putere să învârtă ciutura şi să transmită apoi mişcarea roţilor de moară.Primele 9 mori sunt mai depărtate unele de altele; celălalte, deja intrate în comună, ceva mai apropiate. Pe unele le vei găsi cu uşile lăcătuite, pe altele cu ele deschise, numai bine ca să intri şi să auzi cântecul roţilor ce macină boabele galbene. O mătură mică, o paletă, un coş îţi amintesc că stăpânii urmează să se întoarcă din clipă în clipă, pentru a-şi lua făina proaspătă, bună de copt pâine sau de făcut mămăligă. De ai noroc să-i prinzi la moară, intră în vorbă cu ei, ca să mai afli câte o legendă de prin partea locului, ori vreo poveste despre obiceiurile care le rânduiesc viaţa.După ce ai plecat din Rudăria şi ai intrat pe drumul principal din vale, mai opreşte-te doar o clipă. Râul nu se mai vede, satul s-a pierdut şi el printre pâlcurile de copaci. Dar poate că îţi persistă în memorie scrâşniturile pietrelor de moară şi poate că ţi le vei aminti mult timp de acum înainte. Dacă nu, poţi să te întorci oricând la morile de apă de pe Rudăria, unde timpul îşi macină, fără prea multă grabă, eternitatea.sursa: descopera.ro

Cea mai veche gara din Romania: Oravita

Cea mai veche gara de pe teritoriul Romaniei (Austro-Ungariei pe vremea aceea) se afla la… Oravita, un orasel astazi  dar pe vremuri dotat cu tot ce-i trebuie: farmacie, teatru, o imensa primarie, mai multe biserici…

De la aceasta gara pleaca trenul care traverseaza muntii printr-o serie de tunele si viaducte pentru a ajunge, serpuind, la gara Anina, o alta gara extrem de veche, marturie a interesului major din punct de vedere economic al austro-ungarilor.

Noi am ajuns aici iarna, ca parte a campaniei Redescopera Romania, cand trenuletul turistic nu urca sus, insa ar fi pacat ca daca ajungeti aici sa nu incercati sa urcati. Vom incerca sa revenim aici la vara, poate totusi trenuletul va fi repus in functiune. Chiar si asa, in absenta trenuletului inchis in depou la pastrare, zona are un farmec nebun. Postapocaliptic, ce-i drept, dar farmec!

Calea ferată Oraviţa-Anina versus Semmeringul austriac

Nu apucase secolul XIX să treacă de jumătate, că austriecii au avut un plan minunat - să lege munţii Alpi din estul ţării lor, cu o cale ferată îndrăzneaţă, puternică, cum nu se mai construise până atunci, pentru a le scurta drumurile obositoare între Gloggnitz şi Mürzzuschlag. Au despicat piatra în tuneluri, au azvârlit viaducte peste prăpăstii şi au dus fierul peste rădăcinile brazilor. Trecătoarea Semmering fusese îmblânzită de prima cale ferată montană cu ecartament standard şi fără cremalieră. A fost o reuşită inginerească: 41 de kilometri lungime cu diferenţă de nivel de 460 metri, cu declivitate mare şi traversând 14 tuneluri, 16 viaducte, 100 de poduri de piatră şi 11 podeţe de fier. Azi, funcţionabilă la acelaşi standard înalt şi îndrăgită de turişti, Calea Ferată Semmering s-a înscris în moştenirea culturală a umanităţii.

La nici 10 ani după linia Semmeringului, încurajaţi de succes şi găsind că Munţii Aninei au zăcăminte de cărbune valoroase, austriecii au proiectat prima cale ferată de munte din România, cu o lungime de 34 de kilometri. Între Oraviţa şi Anina, versanţii împăduriţi au fost luaţi cu asalt, despicaţi cu migală şi osârdie, până când linia şerpuită şi-a primit făgaşul definitiv, prin stâncă, luminişuri ori poieni. S-au ivit, din meşteşugul constructorilor, 14 tuneluri, 10 viaducte şi aproape 100 de poduri şi podeţe. O splendoare de cale ferată peste munţii noştri blajini, presărată cu şuierături de sirenă şi scrâşnituri de frâne. Când linia coteşte strâmt, opintindu-se pe vreo culme pieptoasă, mecanicul îşi pune dibăcia la treabă, respectând vechile instrucţiuni speciale. E adevărat că, electrică, locomotiva de azi nu mai lasă trâmba albicioasă a aburului să se răsfire în pădure, precum o făceau cele de mai demult, dar viteza ei de mers e aceeaşi. „Semmeringul bănăţean” nu se grăbeşte să treacă prin staţii şi, la fel, prin istorie, fiind oricum însemnat, cu litere mici, în moştenirea noastră culturală.

Cascada Bigar

Din 2013 site-ul american “The World Geography” a plasat pe primul loc în topul celor mai impresionante cascade din lume nimeni alta decât cascada Bigăr situată chiar pe paralela de 45 de grade care străbate România.

Acest monument al naturii are o înălţime de aproximativ 7-8 metri şi aspectul unui con acoperit integral din muchi.

Aflată în Parcul Naţional Cheile Nerei — Beuşniţa, din judeţul Caraş-Severin, în Valea Minişului, la jumătatea distanţei dintre localităţile Anina şi Bozovici, pe DN 57B, Cascada Bigăr este practic locul în care izbucul Bigăr se varsă în râul Miniş.

În Banat, localnicii numesc izbuc un izvor din care apa iese la lumină de sub stâncă. Izbucul Bigăr, a cărui apă este de o puritate rară, este alimentat de un curs de apă subteran ce iese de sub o stâncă înaltă de peste 50 metri.

Acesta străbate peştera cu acelaşi nume din Munţii Aninei şi după o distanţă de circa 200 metri, se varsă în râul Miniş formând Cascada Bigăr.

Potrivit legendei, pe meleagurile Văii Almăjului, trăia o familie de ţărani, a cărei durere era lipsa unui urmaş. Într-o noapte, femeii i s-a arătat în vis o vrăjitoare care i-a spus că, doar dacă va bea apă de la izvorul de sub stânca aşezată la graniţa dintre lumi va rămâne însărcinată, precizând că dacă urmaşul va fi fată, acesteia nu-i va fi îngăduit să se îndrăgostească, altfel va muri, scrie bm.

Femeia a băut apă, iar după o vreme a născut o fată deosebit de frumoasă, care s-a îndrăgostit de un băiat chipeş pe nume Bigăr.

Fata fost închisă de tatăl ei în grota de deasupra izvorului dintre lumi, strigătele de disperare ale acesteia fiind auzite de vrăjitoarea care trăia în cealaltă lume, în Tărâmul Regăsirii Dorului.

Înduplecată de suferinţa fetei, vrăjitoarea i-a transformat părul într-o cascadă pe care au început să alunece lacrimile ei.

Legenda mai spune că flăcăul a venit şi s-a aruncat în apele cascadei, iar fata s-a stins odată cu el, dar s-au reîntâlnit în cealaltă lume, singurul loc în care iubirea lor se putea împlini.

De atunci, îndrăgostiţii, spre a-şi pecetlui dragostea, dar şi pentru a avea parte de iubirea veşnică, vin să bea apă din cascada ce poartă numele flăcăului Bigăr.

Ochiul Beiului. Legendele lacului ireal de frumos, care nu îngheață niciodată

Lacul Ochiul Beiului este situat într-o zonă de o sălbăticie impresionantă din Parcul Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa, la limita Munţilor Aninei cu Munţii Locvei, la o altitudine de 310 metri. Forma lacului este a unui crater cu adâncimea de 3,6 metri, iar apa este atât de curată, încât păstrăvii care înoată agale pot fi admiraţi în toată splendoarea lor, scrie Agerpres.

Interesant este că acest lac nu îngheaţă niciodată, temperatura apei rămânând constantă tot timpul anului, între 4 şi 8 grade Celsius. Acest lucru face ca păsările migratoare, stârcii cenuşii ori raţele sălbatice, în loc să plece toamna spre ţările calde, rămân aici peste iarnă

De sute de ani,  lacrimile Beiului plâng moartea păstoriţei

Legenda spune că un bei foarte bogat a fost la vânătoare prin aceste meleaguri. Ajuns în Poiana Florii, a văzut o frumoasă fată din satul Potoc ce îşi păştea oile. Frumuseţea ei l-a făcut să se oprească şi pe loc s-a îndrăgostit foc de ea. Beiul venea deseori s-o întâlnească, părăsind Cetatea Terezia ridicata de către turci, cetate ale cărei ruine se mai văd şi azi pe Dealul Cetăţii. Cum a aflat tatăl beiului de dragostea dintre cei doi, a hotărât să-i despartă. În grabă a trimis un călău să omoare fata ce îi sucise minţile fiului său. ÎN apărarea fetei a sărit chiar Beiul îndrăgostit. Dar şi-a găsit iubita înjunghiata în locul unde acum este cascada. S-a luptat beiul din toate puterile cu ostaşii iar în luptă, a pierdut un ochi. Din locul în care a căzut acesta, a izvorât lacul ce-i poartă astăzi numele. Ochiul Beiului a vărsat multe lacrimi, după care beiul- şi-a înfipt hangerul în inimă. Din lacrimile lui s-a format izvorul care îi poarta numele. Din deal, din marginea lacului, vin apele cascadei Beuşniţa. Spumoase şi cu zgomot, acestea se aruncă la vale şi parcă ar vrea să înconjoare lacul Beiului.
Legenda spune că de fapt, apele spumoase ale cascadei, nu sunt altceva decât voalul de mireasă al păstoriţei care au plecat să se întâlnească în nemurire cu lacrimile beiului. Cele două cursuri de apă se întâlnesc la câţiva metri de malul lacului, se împreunează şi pornesc parcă bucuroase la vale.

Lacul aflat între arbori falnici, are diametrul de circa 20 de metri şi adâncimea de aproape 8 metri – dar apele au o transparenţă aparte, o culoare albăstruie şi, lucru curios, nu îngheaţă niciodată.

De fapt, în realitate, în lac se află un izvor, un izbuc-  care împrospătează mereu apele lacului şi face ca apa lui sa aibă o temperatură egala şi vara şi iarna. Mai mult chiar, vara, apa are în jur de 3- 4 grade, iar iarna, temperatura apei ajunge şi la 10 grade peste zero. Se spune că în noaptea de Sânziene, la Ochiul Beiului se strâng, se-mbăiază şi dansează ielele pădurii. Ele sfârşesc jocul din noaptea sfânta înainte de ultimul cântat al cocoşilor, din ograda pădurarului de la cantonul silvic Bei. Localnicii leagă dispariţia celor plecaţi şi pierduţi  prin pădurea virgină, de puterea amăgitoare a celor şapte iele.

SE mai spune că zona este bântuită de vrăjitoarele ce vin la cules de plante cu puteri miraculoase, între Sânziene şi Sfânta Mărie Mare, buruieni şi plante de leac crescute din… lacrimile beiului.

Cascada Beusnita

Succesiunea de cascade (din care cea mai mare are peste 5 m înălțime) de pe Râul Beu în amonte de lacul Ochiul Beului formează Cascadele Beușniței.

Acestea au luat naștere prin actiunea apei timp de milenii în substratul calcaros. Calcarul dizolvat de apă a fost depus straturi-straturi de-a lungul cursului râului, formând tuful calcaros, rocă moale si permeabilă ce a permis modelarea a nenumărate forme, mini-baraje, ochiuri de apă și cascade succesive.

Situate în zona de protecție strictă cu statut de rezervație naturală din cadrul Parcului Național Cheile Nerei-Beușnița din județul Caraș-Severin, Cascadele Beușniței reprezintă un fenomen unic, un adevărat monument al naturii, și un obiectiv de însemnată valoare turistică, geologică si peisagistică.

Banatul este o regiune istorică care se întinde pe teritoriul a trei țări, România, Serbia și Ungaria, având ca granițe naturale râurile Mureș și Tisa, Dunărea și Munții Banatului. Centrul istoric, cultural și economic al Banatului este Timișoara.

OFERTA PARTENER

(si tu poti promova hotelul, excursia sau sejurul aici )

Modalitatea de plata

1. Transfer bancar:

 
Cardinal Vacante S.R.L. - J35/1812/1991  CIF:1820726

Conturi Banca Transilvania
Conturi bancare (lei) :

RO61BTRL03601202612238XX

RO66BTRLRONCRT0061223802

Conturi bancare (euro):

RO10BTRL03604202612238XX

RO16BTRLEURCRT0061223802

Sau la sediul din str. PARIS NR.2 A ( Cladirea IPROTIM la parter  Registrul Comertului)

Bine de stiut:Oferta valabila in limita locurilor disponibile. Pana in momentul efectuarii unei rezervari ferme, tariful poate varia.

Rezerva acum !

TEL: 0745 844 396