Cu doar 150 Lei din Timisoara poti calatori in timp...

Luam autocarul si  calatorim pana la Oravita.Acolo vizitam cel mai vechi teatru din tara.Si cea mai veche farmacie montanistica din Europa,apoi luam trenul... mergem la Anina pe cea mai veche si spectaculoasa cale ferata din Romania.

Trebuie sa stii !

Banatul este o regiune istorică care se întinde pe teritoriul a trei țări, România, Serbia și Ungaria, având ca granițe naturale râurile Mureș și Tisa, Dunărea și Munții Banatului. Centrul istoric, cultural și economic al Banatului este Timișoara.

Citeste mai departe! .

Cine vrea să vadă cum arăta primul teatru al Vienei, celebrul Burgtheater, astăzi dispărut, trebuie să meargă la... Oraviţa. Copia la scară mai mică a celebrului monument austriac a supravieţuit războaielor şi perioadei comuniste.

Istoria extraordinară a teatrului din Oraviţa ne-a fost povestită de directorul instituţiei, Ionel Bota, istoric şi filolog. El se află la conducerea teatrului din 1998. A scris trei volume despre „Istoria teatrului vechi din Oraviţa'. Când ne-am întâlnit, directorul ne-a invitat în clădire şi primele sale cuvinte au sunat astfel: „În acest spaţiu puteţi spune că vă aflaţi în vechiul Burgtheater din Viena'. Clădirea este o copie fidelă a celui dintâi teatru al Vienei, care a fost construit în 1720 şi dezafectat în 1890. Aşa se explică faptul că în ziua de azi sunt istorici din Austria, dar şi turişti din acea ţară, care vin la Oraviţa, tocmai pentru a admira sau a studia o bijuterie arhitectonică, asemeni unei amprente a vechii capitale imperiale.

Un teatru construit pe terenul Thaliei

Teatrul a fost construit pe terenul unei foste exploatări miniere. Culmea, mina s-a numit Thalia, după numele zeiţei artei dramatice. Unii poate s-ar întreba azi de ce tocmai la Oraviţa s-a făcut cel dintâi teatru din spaţiul românesc. Localitatea a fost un fel de capitală neoficială a Banatului Montan, în vremea stăpânirii austriece. O zonă bogată în minereuri - cupru, fier, zinc, wolfram. Avântul economic atrage ca un magnet diverse naţii spre partea montană a Banatului, în căutarea unui loc de muncă. Oraviţa a devenit astfel un oraş multicultural, cu aproape 8.000 de locuitori, între care cehi, polonezi, germani, evrei, sârbi, români. Mondenităţile au început să fie la ordinea zilei. Îşi fac apariţia asociaţiile culturale, în cadrul fiecărui grup etnic în parte, de lectură sau de teatru. A venit un moment în care nu s-a mai ţinut cont de etnie. Asta se întâmpla în 1790. Atunci e înfiinţată Uniunea Diletanţilor din Oraviţa, reprezentându-i pe toţi pasionaţii artei dramatice. Se organizau spectacole de teatru, poezie, muzică, în care cei mai iscusiţi dintre localnici îşi etalau vocaţia, la nivelul unor amatori, desigur. Singura problemă era că aceste reprezentaţii se dădeau în spaţii improvizate, de pildă clădirea Tribunalului sau cea a Primăriei.

Lista cotizanţilor

Toată urbea a susţinut la unison, din 1802, că e nevoie de un teatru. Din acel moment oraşul a intrat în fierbere. S-a declanşat un extraordinar fenomen de solidaritate. Începe strângerea de fonduri pentru acest proiect. Toate etniile din oraş pun, mână de la mână, bani în aceeaşi „căciulă', astfel că până în 1816 se adună o sumă importantă pentru acea epocă - 30.000 de florini de aur. Directorul muzeului din Oraviţa ne arată una dintre listele de cotizanţi din acea perioadă. A fost scris numele fiecărui cetăţean care a donat bani şi suma respectivă. Pe hârtia din faţa noastră, scrisă la 24 mai 1816, e trecută suma de 8.000 de florini. Ni se spune apoi că tot restul listelor de cotizanţi se află în momentul de faţă într-o bibliotecă din Ungaria. Dar nu numai banii erau importanţi. Mai era nevoie şi de aprobarea Vienei pentru ridicarea unui astfel de edificiu. „Pentru austrieci, teatrul era şi bun, şi rău. Bun pentru cultură, rău din cauză că putea transmite idei împotriva stăpânirii', ne face Ionel Bota un tablou politic al acelei epoci. E clar că pentru obţinerea aprobării trebuia un moment prielnic. Şi acesta a apărut în scurt timp. Se apropia centenarul eliberării Banatului de sub stăpânirea turcească. Otomanii au fost alungaţi de austrieci în 1718. Viena dorea, după 100 de ani de la acel moment, să se facă ceva deosebit în Banat, poate o statuie, poate altceva. Şi atunci locuitorii din Oraviţa au spus aşa - vrem teatru!

Munca întregului oraş

Oraviţa avea în acele timpuri o comunitate puternică de macedo-români. Unul dintre acei oameni, Ion Niuni, arhitect, cu studii la Viena, a luat legătura cu un fost coleg al său, Ieronimus Platzger, de la Academia de Înalte Arte din capitala imperială, cerându-i să facă o copie fidelă a Burgtheater. Aşa s-a şi făcut. Cum oare să nu obţii, în felul ăsta, aprobarea austriecilor pentru un teatru, dacă la Oraviţa făceai copia fidelă a unei embleme vieneze?! Calea fiind deschisă, toată suflarea din Oraviţa a trecut la muncă voluntară. „Vom avea un teatru ca la Viena', erau oamenii însufleţiţi. Lucrarea a început în vara anului 1816 şi a fost încheiată în scurt timp, în primăvara lui 1817. Orăşenii au fost ajutaţi şi de ţăranii din satele învecinate, să transporte, în căruţe, piatră de la carierele din zonă. Erau pe atunci două cariere importante, la Ilidia şi la Maidan. Ilidia avea granodiorit şi Maidanul - tuf calcaros. Din granodiorit a fost ridicat parterul clădirii, fiind o rocă mai grea, iar etajul s-a făcut din tuful calcaros, care e mai uşor. Imaginaţi-vă o clădire cu ziduri de cetate, cu o grosime între 70 şi 90 de centimetri. Ziduri din piatră necioplită. Pietrele au fost „legate' între ele cu mortar. Dar să vedeţi ce fel de mortar - pământ galben amestecat cu paie şi urină de animal. „Era un liant eficient', spune directorul Ionel Bota. De remarcat că terenul pe care s-a construit teatrul a fost donat, încă din 1795, de familia Maderspach. În posesia terenului a intrat Uniunea Diletanţilor, tocmai amatorii de teatru, cei care au însufleţit întregul proiect.

Te întâmpină faţada austeră, defilând cu numai patru coloane, a unei clădiri care a fost definită prin unghiuri drepte. Ni s-a explicat că simplitatea vine de la barocul târziu, stil folosit la multe alte edificii din Oraviţa, în perioada apariţiei teatrului. Păşim într-un hol îngust. Ai impresia că şi în continuare vei avea parte de acelaşi aer de simplitate şi în continuare, cu cât vei înainta spre inima aşezământului. Dar adevăratul spectacol începe abia după ce intri în sala ovală. Vezi în jurul tău două rânduri de loji cum se înalţă spre tavan, încărcate cu decoraţiuni care îţi iau şi azi ochii, prin strălucirea lor, deşi au o vechime de aproape două secole.

Gazda noastră, directorul, ne explică - la parter sunt loji Baignoire, pe rândul de sunt sunt loji Belle-etage, iar la ultimul nivel este galeria. La început, au fost nişte laviţe pe care se aşezau spectatorii, în 1893 fiind montate fotoliile, pe care ne putem aşeza azi. În partea centrală a sălii şi în lojile de la parter sunt 200 de locuri, la care se adaugă încă 50 de locuri în lojile de la primul etaj. Spectatorii de la galerie stăteau în picioare. Sala are o acustică perfectă. Microfoanele nu-şi au rostul în acest spaţiu.

Datele istorice arată că familia imperială din Viena, formată din Francisc I şi Carolina Augusta, a ajuns abia la cel de-al doilea spectacol jucat în teatrul oraviţean. Înalţii oaspeţi au stat în loja de la primul etaj, lângă scenă, în partea stângă a sălii, cum te uiţi spre actori. Primele două spectacole s-au ţinut pe 5 şi 7 octombrie 1817. Cele două evenimente au fost anunţate în tot oraşul prin afişe tipărite pe mătase.

Eminescu - sufleor la Oraviţa

Într-o zonă minieră, înconjurată de munţi, la Oraviţa, apăruse în 1817 o stea. Spre care s-au îndreptat apoi unele dintre cele mai importante trupe de teatru ale lumii. Oamenii din acest mic oraş îşi îndepliniseră visul, de-a vedea la ei acasă actori profesionişti, în spectacole de teatru, vodevil sau balet. Se zice că veneau şi ţărani din satele bănăţene, să „guste' şi ei minunea. Pe scenă a jucat trupa Teatrului Regal din Madrid, a venit trupa Teatrului Balşoi din Moscova, orchestra imperială a Rusiei. N-au lipsit trupe din Viena, precum cele conduse de Ludvig Duba, Kurt Wonger şi Ida de Gunther. Un episod aparte din istoria teatrului este legat de vizita trupei lui Mihail Pascali, din care făcea parte şi Mihai Eminescu. Faptul este consemnat în 31 august 1868. Trupa a prezentat două spectacole, în zilele de 1 şi 2 septembrie. Eminescu era sufleorul trupei. Se vede şi acum, sub scena din lemn, o cabină îngustă, cu o trapă.

Sigur, teatrul a trecut, de-a lungul existenţei sale, prin 12 reparaţii sau renovări. Nu se mai poate spune azi despre această cabină a sufleorului că ar putea să păstreze „amprentele' lui Eminescu. Singurul lucru care nu s-a schimbat este amplasamentul cabinei în sine. Se mai ştie că poetul a fost invitat, alături de trupa din care făcea parte, la un picnic, în satul Ciclova, în ziua primului spectacol, adică pe 1 septembrie. După Marea Unire din 1918, la Oraviţa au venit Victor Eftimiu şi Lucian Blaga, prezentându-şi creaţiile dramaturgice. Pe această scenă a cântat George Enescu, remarcându-se şi prezenţa lui Constantin Tănase, cu trupa sa - „Cărăbuş'.

Democraţia culturală

Pe lângă profesioniştii care au venit la teatrul din Oraviţa, pe scenă urcau şi grupurile de actori amatori din oraş. Este de subliniat, în acest context, un spirit cât se poate de democratic între diversele etnii. Într-o zi dedicată amatorilor, piesa de teatru începea la ora trei după-amiaza şi se încheia după lăsarea serii. Şi asta pentru că se repetau replicile din spectacol, în diverse limbi. Dacă în sală erau spectatori români, sârbi, cehi, germani, unguri, atunci fiecare replică se repeta în toate aceste limbi.

Oţel de tip Eiffel

Se poate spune că viaţa acestei clădiri a fost asigurată în 1872, pentru foarte mulţi ani de atunci înainte. Este momentul în care zidurile din piatră sunt căptuşite cu traverse din oţel. S-a folosit aşa-numita „reţetă 24', obţinută la oţelăria din Reşiţa. „Era o reţetă de succes, un oţel mai rezistent şi mai elastic', spune Ionel Bota. Explicabil succesul, având în vedere că această reţetă a stat mai târziu la baza construirii, între 1887 şi 1889, a emblemei Parisului - turnul Eiffel.

Amintirile arse

Poate că doar aşa, întărit, teatrul din Oraviţa a reuşit să supravieţuiască până în ziua de azi, deşi a trecut prin vremuri grele. Ni se povesteşte că, în 1948, comuniştii au intrat în clădire şi au luat cărţi şi documente de mare valoare din arhiva instituţiei. Toate au fost duse în centrul oraşului şi arse. Culmea e că, un an mai târziu, tot comuniştii şi-au dat seama de importanţa edificiului, botezat în 1949 cu numele poetului care fusese cândva, aici, ca sufleor - Mihai Eminescu. Sala a fost tot mai puţin folosită, după 1957, după ce a intrat în categoria monumentelor istorice, tocmai pentru a fi protejată. Oricum, vechile trupe de actori amatori din oraş dispăruseră, sub noul regim politic. Nici după 1990 n-a fost altfel. S-a menţinut pustietatea. Teatrul a primit un statut superior, în 1998, cel de monument de maximă importanţă pentru ţară.

Doar un muzeu

E linişte acum în teatru. Deşi sala pare oricând gata de spectacol. Te aştepţi să bată gongul. Dar de unde actori? Numai directorul şi alţi cinci subalterni ai săi au grijă de acest lăcaş. Noroc că, exact când am fost noi acolo, câţiva elevi de la un liceu din localitate au venit să repete o scenetă. Pregăteau un spectacol. Am vrut să ştim dacă vor juca aici. „Nu, la Reşiţa', a venit răspunsul lor. „Niciodată, în toată istoria sa, acest teatru n-a avut propria trupă de actori', oftează directorul. Dar dacă spectatori nu mai pot fi, atunci măcar vizitatori. Pentru ei, Ionel Bota ţine mereu uşa teatrului deschisă, dispus să le spună povestea clădirii. Vrea să amenajeze şi un muzeu, după ce a strâns, de-a lungul anilor, de la oamenii din oraş, mărturii din viaţa teatrului. A găsit, de pildă, o bucată din cortina folosită în 1831, dar şi două traverse din

Din păcate, proiectele s-au împotmolit în birocraţie. Ce mai e de făcut, de-acum încolo? La întrebarea asta, Ionel Bota are deja un răspuns : „Vom lăcrima patriotic, amintindu-ne de vremurile vechi'.

O istorie de 194 de ani
1817 - la 5 octombrie are loc primul spectaacol în Teatrul din Oraviţa.
30.000 de florini de aur au adunat locuitorii oraşului, pentru a construi acest edificiu.
90 de centimetri grosime au zidurile ridicate din piatră neşlefuită.
1948 - teatrul e devastat de comunişti, documente şi cărţi fiind arse în centrul oraşului.
1998 - Teatrul din Oraviţa este declarat monument de grad zero, de maximă importanţă naţională.

Preluat din Romania Libera

Calea ferată Oraviţa-Anina versus Semmeringul austriac

Nu apucase secolul XIX să treacă de jumătate, că austriecii au avut un plan minunat - să lege munţii Alpi din estul ţării lor, cu o cale ferată îndrăzneaţă, puternică, cum nu se mai construise până atunci, pentru a le scurta drumurile obositoare între Gloggnitz şi Mürzzuschlag. Au despicat piatra în tuneluri, au azvârlit viaducte peste prăpăstii şi au dus fierul peste rădăcinile brazilor. Trecătoarea Semmering fusese îmblânzită de prima cale ferată montană cu ecartament standard şi fără cremalieră. A fost o reuşită inginerească: 41 de kilometri lungime cu diferenţă de nivel de 460 metri, cu declivitate mare şi traversând 14 tuneluri, 16 viaducte, 100 de poduri de piatră şi 11 podeţe de fier. Azi, funcţionabilă la acelaşi standard înalt şi îndrăgită de turişti, Calea Ferată Semmering s-a înscris în moştenirea culturală a umanităţii.

La nici 10 ani după linia Semmeringului, încurajaţi de succes şi găsind că Munţii Aninei au zăcăminte de cărbune valoroase, austriecii au proiectat prima cale ferată de munte din România, cu o lungime de 34 de kilometri. Între Oraviţa şi Anina, versanţii împăduriţi au fost luaţi cu asalt, despicaţi cu migală şi osârdie, până când linia şerpuită şi-a primit făgaşul definitiv, prin stâncă, luminişuri ori poieni. S-au ivit, din meşteşugul constructorilor, 14 tuneluri, 10 viaducte şi aproape 100 de poduri şi podeţe. O splendoare de cale ferată peste munţii noştri blajini, presărată cu şuierături de sirenă şi scrâşnituri de frâne. Când linia coteşte strâmt, opintindu-se pe vreo culme pieptoasă, mecanicul îşi pune dibăcia la treabă, respectând vechile instrucţiuni speciale. E adevărat că, electrică, locomotiva de azi nu mai lasă trâmba albicioasă a aburului să se răsfire în pădure, precum o făceau cele de mai demult, dar viteza ei de mers e aceeaşi. „Semmeringul bănăţean” nu se grăbeşte să treacă prin staţii şi, la fel, prin istorie, fiind oricum însemnat, cu litere mici, în moştenirea noastră culturală.

Prima farmacie montanista din Romania: Knoblauch, Oravita

Pe la 1763, cand la Bucuresti stapaneau inca fanariotii iar leacurile se preparau in casa, in Oravita se inaugura prima farmacie montanista (miniera) de pe teritoriul Romaniei. Ulterior preluata integral de familia Knoblauch, farmacia a rezistat pe piata pana la 1950, iar astazi este un muzeu in care poti sa iti faci o idee despre cum arata o farmacie acum doua secole.Atat casa de marcat (fabricata in Ohio, SUA), cat si rafturile pline de tot felul de recipiente in care pe vremuri se gaseau medicamente iti dau impresia ca oricand poate aparea farmacistul pentru a-ti prescrie un leac pentru orice.

Uluitor este insa altceva: in camera alaturata celei principale zac, pe o masa, un vraf de documente, unele dintre ele ingalbenite de vreme, altele ceva mai noi, insa mai toate extrem de vechi. O bucata de hartie avea chiar si semnatura Knoblauch! Ei bine, toate acestea zac in dezordine pe o masa, oricine putand sa ia de acolo orice vrea. Par a fi totusi documente extrem de importante pentru istoria farmaciei in Romania…

Fosta farmacie Vulturul Negru se deschide vizitarii la cerere, cel mai sigur fiind sa gasiti paznicul de la Teatrul Mihai Eminescu din localitate, care va poate duce si 400 de metri mai jos, la Muzeul Farmaciei. De aici, puteti continua drumul pentru a vizita gara din localitate si apoi repede-repede spre Dunare, asa cum am facut si noi in campania Redescopera Romania.

Cea mai veche gara din Romania: Oravita

Cea mai veche gara de pe teritoriul Romaniei (Austro-Ungariei pe vremea aceea) se afla la… Oravita, un orasel astazi  dar pe vremuri dotat cu tot ce-i trebuie: farmacie, teatru, o imensa primarie, mai multe biserici…

De la aceasta gara pleaca trenul care traverseaza muntii printr-o serie de tunele si viaducte pentru a ajunge, serpuind, la gara Anina, o alta gara extrem de veche, marturie a interesului major din punct de vedere economic al austro-ungarilor.

Noi am ajuns aici iarna, ca parte a campaniei Redescopera Romania, cand trenuletul turistic nu urca sus, insa ar fi pacat ca daca ajungeti aici sa nu incercati sa urcati. Vom incerca sa revenim aici la vara, poate totusi trenuletul va fi repus in functiune. Chiar si asa, in absenta trenuletului inchis in depou la pastrare, zona are un farmec nebun. Postapocaliptic, ce-i drept, dar farmec!

• Include: transport cu autocar din Timisoara si BONUS Cascada BIGAR
  
• vizita la obiective ,cu ghid atestat ,asistenta pe toata durata calatoriei
  

De asemenea veti putea socializa cu oamenii locului , veti putea lua masa intr-un cadru natural deosebit

 Plecare din Timisoara ora 8.00 str.Gh Lazar 10-12

Modalitatea de plata

1. Transfer bancar:

Cardinal Vacante S.R.L. - J35/1812/1991  CIF:1820726

Conturi Banca Transilvania
Conturi bancare (lei) :

RO61BTRL03601202612238XX

RO66BTRLRONCRT0061223802

Conturi bancare (euro):

RO10BTRL03604202612238XX

RO16BTRLEURCRT0061223802

Sau la sediul din str. PARIS NR.2 A ( Cladirea IPROTIM la parter  Registrul Comertului)

Bine de stiut:Oferta valabila in limita locurilor disponibile. Pana in momentul efectuarii unei rezervari ferme, tariful poate varia.

Rezerva acum !

TEL: 0745 844 396